I’ll reach you

Dispoziţia mea optimistă şi chiar veselă de azi se datorează şi zăpezii – a fulguit şi azi – dar mai ales unui fapt care s-a petrecut aseară. Nu e chiar “fapt”, e doar o întâmplare care îmi arată că fericirea nu există ca atare, e doar o stare indusă.
Aseară am găsit însemnările mele care cuprindeau mesaje primite şi trimise prin 2008. Doamne, au trecut 2 ani şi totul s-a schimbat radical…dar eu ştiu că aş trimite şi azi asemenea mesaje fără să ezit, simţind fiecare cuvânt.
“I’m glad I wrote you cause your ţestoasa mind has the ghepy virus of losing the other one! No! And you can write me, reach me, when you feel bad cause that will also keep us close, love ya…” (11 martie 2008)
My God, was that real? Yes, it was. And that made me, makes me happy.
Cel mai probabil nu va mai fi niciodată aşa. Dar nu vreau să renunţ, nu pot să nu sper. Aştept. Am o bucurie care nu-mi poate fi luată, chiar dacă starea de acum e trecătoare: m-a iubit, măcar pentru câteva zile, câteva săptămâni. A fost real. A fost fantastic. Şi pot trăi chiar şi numai pentru asta.
E o bucurie care îmi umple cu adevărat inima…a fost, poate nu va mai fi, dar a fost real. Şi nu s-a pierdut definitiv, eu simt la fel şi acum. Şi pot aştepta, nu contează cât. Nu contează durerea de pe drum. Încă îi pot vorbi. Ce-mi pot dori mai mult? Nimic nu poate muri definitiv. Într-o zi…trebuie să sper. Şi nu, nu voi înceta. Oricât aş suferi până atunci, voi ajunge acolo…nu pot să nu-mi doresc. Nu pot. Sunt om. Şi am un singur lucru care mă poate face fericită. Speranţa. Ea. Chiar dacă totul are două tăişuri, accept.