Ultimele ganduri ale unei fantome

What principles?
Cum e sa crezi ca semeni cu Nana Osaki si tu sa semeni de fapt cu Nana Komatsu? Dar sa nu-ti dai seama de asta, evident. Ironia teribila a vietii. Sau poate ar trebui sa pun altfel intrebarea: cum e sa crezi ca cineva seamana cu Nana si sa realizezi mult prea tarziu ca de fapt e ca Hachi? Stiti, avem pe de o parte fata rebela care isi urmareste visul, iubeste o singura persoana dar nu pune asta mai presus de cariera, are putini prieteni dar tine sincer si pentru totdeauna la ei. Si pe de alta parte fata aiurita si copilaroasa, rasfatata, care sare dintr-o relatie in alta si vrea atentie si afectiune de la toti. Nu e amuzant sa fi ultima si sa crezi ca esti prima? Nu e amuzant sa crezi ca cineva e loial si cu principii si sa vezi pe pielea ta, prea tarziu, ca e indecis si…nu mai are cum sa aiba principii in conditiile astea?
Foarte amuzant. Iubesc ironiile vietii.
Mi-am pierdut doi ani din viata privind in sus la un soare care era de fapt o lanterna. La o imagine falsa a unei fete de cuvant si de incredere. Si ce am ramas, in urma experientei? Incredere zero, umilinta, durere si un gol interior care se bucura de plata dreapta si de neevitat a vietii. Care a inceput deja si imi asterne pe fata cate un ranjet rautacios si foarte amar de fiecare data cand vad asemanari, plati cu aproape aceeasi moneda. Si inca nu e egal, pentru ca una e sa suferi cand nu obtii ce vrei de la altii, dar esti genul ala care iubeste mai multi si trece de colo colo, alta e sa fi aruncat de singura persoana in care ai crezut si la care ai tinut cu adevarat in viata ta. Inca nu e de ajuns. Va fi. Dar degeaba. Degeaba. Nu mai conteaza. Nimic nu vindeca ranile.
Nu voi mai fi aici sa vad. Imi ajung doi ani de cersit si umilinta si orbire.
Niciodata nu voi mai lasa sa se intample asa ceva cu mine. O asemenea minciuna. O asemenea speranta. O asemenea deznadejde. Niciodata.
La fel cum ea nu se va vedea niciodata cum este. La fel cum nu va intelege niciodata.
Gata. Am murit demult, dar poate acum m-am hotarat in sfarsit sa ma si asez in mormant.

Moda lesbienelor

Nu-mi place cuvantul, mai ales ca presupunerile din jurul poetei de pe insula sunt cel mai probabil doar un mit, dar pana azi n-am gasit altul mai potrivit.
In 2003 Madonna si Britney Spears isi faceau publicitate sarutandu-se desi nimeni nu poate contesta preferinta lor pentru barbati.
Cu o intarziere destul de mare, moda de a face referiri la relatii erotice intre femei vine si in Romania. De la Sunshine la Sexy Love (plus Se Thelo, Morena my love si altele pe care nu le stiu), videoclipurile unor melodii “made in Romania” au un nou trend, ne arata fete care se ating si/sau se saruta. Iar mai nou ziarul Libertatea ne ofera “minunata” poveste de dragoste dintre o “scriitoare” si iubita ei. Din cele cateva fraze citate de ziar din cartea fetei, as zice ca scrie la nivel de 14 ani, dar as jigni talentul unei persoane pe care o cunosc si scrie grozav la aceasta varsta. Fraze simple si cuvinte indraznete, lesbianism si cica asta ar fi o carte.
In videoclipurile mentionate nu e vorba de femei care chiar prefera femeile. Nu ma leg acum de moralitate. Tocmai eu, ar fi putin ridicol. E vorba doar de moda, de marketing, de putine valuri in presa, e vorba de ceva fals si murdar. A te folosi de o realitate – pentru unii imorala, anormala, pentru altii realitatea lor proprie – pentru a-ti face publicitate, cand de fapt tu esti altfel, iti place sexul cu barbati (sau, pt barbati, iti place sexul normal dar esti atat de pervers incat sa ai fantezii cu mai multe femei). Mimezi si profiti de pa urma a ceva ce nu te atrage si poate chiar dispretuiesti. Femei care vor sa para interesante si barbati perversi, atat.
Mizerabil. Degradant.
Cine are cu adevarat astfel de orientari sta in casa lui si actioneaza cum vrea in viata lui privata, fara tam-tam, fara parade, fara articole in ziare, fara spectacol de prost gust. Iar cine se foloseste de asta ca sa iasa in evidenta in vreun fel nu merita nicio atentie, e doar un specimen de joasa speta.
Mai grav e ca se promoveaza numai astfel de imitatii proaste.

Ce sunt și ce aș vrea să fiu

Cu-o bucurie din adânc izvorâtă
ți-am întins ca pe-un dar inima mea.
În palma ta n-aș fi crezut-o pierdută.
Dar te-ai uitat cu răceală la ea,

nu ți-a trebuit, te-ai întors și-ai plecat.
De-atunci sunt doar o umbră de viață golită:
inima să se-ntoarcă a refuzat,
în noaptea tăcerii tale e rătăcită.

Tu stai cu spatele și eu aștept,
chiar dacă știu că nu te vei întoarce.
Pașii spre tine n-am să-i mai îndrept
decât un semn spre mine de ai face.

Mişcările tale îşi trimit impulsul
în muşchii mei grăbiţi a le urma,
pe buzele mele îţi tresare pulsul,
plămânii-mi însetaţi inspiră-aroma ta.

Mi se imprimă gustul tău în sânge
când inima în mâna mea-ţi pulsează.
Fiecare suspin ce pieptu-ţi înfrânge
prelung, adânc în gâtul meu vibrează.

Ca un şarpe ce-şi leapădă solzii cei vechi
reînnoindu-şi negrul de smoală
aş vrea s-arunc departe gândul la tine,
să scap de-mpresurare ca de-o boală.

Din focu-nşelător ce m-a cuprins
să capăt puterea unei disperate ieşiri,
ca un Phoenix roşu aprins
renăscut din scrumul obsesivei iubiri.

Apa îngheţată pe buzele tale
o pot topi c-o răsuflare.
Doar lasă-mă încet să o sorb
şi s-alunec peste coapse lunare
degete înmuiate în aripi de corb.
Oftatul tău îmi mângâie plămânii,
înmiresmat de o aromă nouă.
Sunt foc ce-a ajuns în izvorul fântânii
şi valuri de catifea înmuiată în rouă
fierbinte freamătă în jurul meu
în unduiri tot mai ample, depline,
până ce nu mai eşti tu şi nu mai sunt eu.
Cuibăreşte-mă adânc în tine.

Înşelare şi răsplată

Lumina şi-a strâns aripile
şi a împietrit în sine;
o tăcere îndepărtată
ce şi-a mutat zâmbetul spre alte ţinuturi,
plictisită de ce o entuziasmase odată.
Nisipul din acest deşert e rece
şi vântul în ochi mi-l izbeşte.
Aşa cum a trecut ea de ici până acolo,
toate vor trece.
O poveste veche ce se tot repetă,
dar încă mai credem, prosteşte,
că pentru noi va fi altfel.
Ne merităm soarta,
căci timpul se rostogoleşte în cercuri
şi nu-nvăţăm nimic din el.
În final speranţa se-arată a fi
o tinichea răsunătoare
pe care-am avut ghinionul de-a o privi
pe când sclipea pentru o clipă în soare
şi am crezut că era vreun metal preţios.
Da, ne merităm întunericul
şi durerea-mplântată până la os.

ganduri imprastiate

No more opening. Does someone care? Fuck no! So what?
A little wine makes you no harm. On the contrary.
In propozitia „Un tequila-ti face bine cate zile ai” se poate inlocui tequila cu orice bautura preferata.
Cafea. Vin. Iarna. Rezulta ceva misto. Pardon, sa nu vorbim urat sau superficial sau in jargonul tinerilor fara capatai. Rezulta ceva suportabil.
Asadar, pe cine injur? Omenirea s-a destinat singura distrugerii in momentul in care a imbratisat egoismul, aceasta murdarie gretoasa care strica tot ce mai poate fi considerat bun in noi. Nu-mi voi irosi injuraturile pe altii. Numai pe propria mea prostie. Dar. Exista un dar, desigur. Chiar daca sunt proasta, ma bucur totusi ca nu sunt ca ceilalti, niste aroganti care uita ca au plecat tot de la coada sapei, sau ca cei care isi schimba sentimentele peste noapte si li se pare normal sa stea cu nasul pe sus pentru ca ar trebui sa-i intelegi tu pe ei, nu si ei pe tine, niciodata. Chiar daca suna ca fariseul. Ma bucur ca raman aceeasi, desi doare ca naiba.
Gandirea egoista. „Stiu ca sunt o javra dar ii dau inainte.” Oh, scutiti-ma! Oameni de nimic.
Cafea si greata provocata de minciuni involuntare. Cafea ca sa alunge greata. Sunt amara, la urma urmei e normal sa ma inteleg bine cu cafeaua.
Sper ca si ceilati sa inteleaga bine asta si sa nu primesc reactii ciudate datorate intelegerii dupa ureche. Stai putin, mai sper ceva? Doamne! Cata slabiciune ai mai pus in vasul asta stricat!

fără titlu

Speranţa şi încrederea mea au durat numai până seara. Din tot ce-am scris ieri un singur lucru a fost real: “nu va mai fi niciodată”. Aşa mi s-a dat foarte clar de înţeles, chiar de două ori. Şi oricât de mult mi-aş dori să mai sper, nu pot să fac pe proasta şi să nu înţeleg. Asta e. Am crezut prea mult în ce a fost şi în capacitatea mea de a reface asta.
Speranţa a murit.
Dar gata cu expunerea sentimentelor în public, ajunge.

Beseech – Friend Emptiness

I’ll reach you

Dispoziţia mea optimistă şi chiar veselă de azi se datorează şi zăpezii – a fulguit şi azi – dar mai ales unui fapt care s-a petrecut aseară. Nu e chiar “fapt”, e doar o întâmplare care îmi arată că fericirea nu există ca atare, e doar o stare indusă.
Aseară am găsit însemnările mele care cuprindeau mesaje primite şi trimise prin 2008. Doamne, au trecut 2 ani şi totul s-a schimbat radical…dar eu ştiu că aş trimite şi azi asemenea mesaje fără să ezit, simţind fiecare cuvânt.
“I’m glad I wrote you cause your ţestoasa mind has the ghepy virus of losing the other one! No! And you can write me, reach me, when you feel bad cause that will also keep us close, love ya…” (11 martie 2008)
My God, was that real? Yes, it was. And that made me, makes me happy.
Cel mai probabil nu va mai fi niciodată aşa. Dar nu vreau să renunţ, nu pot să nu sper. Aştept. Am o bucurie care nu-mi poate fi luată, chiar dacă starea de acum e trecătoare: m-a iubit, măcar pentru câteva zile, câteva săptămâni. A fost real. A fost fantastic. Şi pot trăi chiar şi numai pentru asta.
E o bucurie care îmi umple cu adevărat inima…a fost, poate nu va mai fi, dar a fost real. Şi nu s-a pierdut definitiv, eu simt la fel şi acum. Şi pot aştepta, nu contează cât. Nu contează durerea de pe drum. Încă îi pot vorbi. Ce-mi pot dori mai mult? Nimic nu poate muri definitiv. Într-o zi…trebuie să sper. Şi nu, nu voi înceta. Oricât aş suferi până atunci, voi ajunge acolo…nu pot să nu-mi doresc. Nu pot. Sunt om. Şi am un singur lucru care mă poate face fericită. Speranţa. Ea. Chiar dacă totul are două tăişuri, accept.